Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna Mai.

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on twitter

Pentru locuitorii satului tradițional, timpul avea valoare lucrativă. El era intim legat de întâmplările şi evenimentele derulate în viaţa lor (ocupaţii, preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor şi păsărilor). De aici derivă denumirea sărbătorilor precum şi îndeletnicirile lor principale: agricultura şi păstoritul, din care s-au născut un calendar agrar şi unul pastoral. Celelalte activităţi rurale (pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul etc.) s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori şi de crescătorii animalelor.

Anotimpul provine din An + timp (după germanul, Jahreszeit) şi este a doua unitate de măsură a timpului, sugerată omului de către Soare. El reprezintă o subdiviziune a anului, sinonimă cu sezonul calendaristic. După data lor de debut, I. Ghinoiu distinge (în volumul Sărbători, pp. 384-385) patru categorii de anotimpuri:

  • Anotimpurile civile sunt subdiviziuni ale anului care încep în prima zi a lunilor cu echinocţii şi solstiţii: 1 martie (primăvara); 1 iunie (vara); 1 septembrie (toamna) şi 1 decembrie (iarna).
  • Anotimpurile astronomice sunt tot subdiviziuni ale anului care încep la datele exacte ale echinocţiilor şi solstiţiilor: primăvara astronomică (21 martie), vara astronomică (22 iunie), toamna astronomică (23 septembrie), iarna astronomică (22 decembrie). În calendarul popular mai există două grupuri de anotimpuri:
  • Anotimpurile agrare sunt subdiviziuni arhaice ale calendarului agrar care erau împărţite, în vechime, în două sezoane de bază: vara (23 aprilie-26 octombrie) şi iarna (26 octombrie-23 aprilie). Ele erau patronate de doi sfinţi: Sângiorz şi Sâmedru.
  •  Anotimpurile pastorale sunt subdiviziuni ale vechiului calendar pastoral care împărțeau anul tot în două sezoane: vara şi iarna. Anotimpurile de trecere, primăvara şi toamna, sunt de dată recentă. Ele pregăteau intrarea în anotimpurile de bază: vara şi iarna.

Vremurile anului sunt tot subdiviziuni ale timpului calendaristic, sinonime cu anotimpurile. În funcţie de fenomenele astronomice (echinocţii şi solstiţii), de modificările produse în flora şi fauna înconjurătoare şi de activităţile din calendarul popular (agrare, pastorale, pomi-viticole, apicole, etc.), ele împărţeau anul în două sezoane, egale ca număr de zile şi opuse ca semnificaţii: vara, care simboliza lumina, căldura, fertilitatea, împlinirea vieţii şi iarna, care reprezenta întunericul, frigul, sterilitatea şi moartea.

Într-adevăr, pentru locuitorii satului tradiţional românesc, timpul avea valoare lucrativă şi ţinea de ocupaţiile lor principale: agricultura (un calendar agrar) şi creşterea animalelor (un calendar pastoral). Peste cadrele fixate de calendarul agrar şi cel pastoral s-au suprapus şi alte activităţi: pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul, industria casnică etc. Legate direct de viaţa oamenilor, cele două axe ale echinocţiilor şi solstiţiilor au concentrat în jurul lor şi principalele sărbători din calendarul popular. Ele au devenit „stâlpii calendarului popular“, alcătuind repere esenţiale pentru agricultori şi păstori. Agricultorii şi-au suprapus practicile specifice şi sărbătorile peste datele echinocţiilor şi solstiţiilor, în timp ce păstorii le-au decalat cu o lună mai târziu, deoarece creşterea animalelor (oi, capre şi vite mari) se desfăşura după alte ritmuri biologice. Astfel, echinocţiul de primăvară (21 martie) era serbat la Sângiorz (23 aprilie), solstiţiul de vară (22 iunie), la Sântilie (20 iulie), echinocţiul de toamnă (23 septembrie), la Sâmedru (26 octombrie) şi solstiţiul de iarnă (22 decembrie) la Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). Sărbătorile celebrate la echinocţii (Sângiorz şi Sâmedru) erau considerate hotare ale timpului, iar cele solstiţiale (Sântilie şi Sânpetru de Iarnă) miezuri ale timpului.

Sărbătorile cu dată variabilă (extinse pe 112 zile), oscilează în preajma echinocţiului de primăvară, ajungând până în iunie (în plină vară). Cele mai semnificative se grupează la Lăsatul Secului (Postul) de Paşti şi Rusalii. În funcţie de calculul pascal, Postul Mare poate să cadă între 1 februarie şi 8 martie sau mai târziu. În acest caz, toate sărbătorile mobile legate de Sfintele Paşti şi de Rusalii se decalează cu intervalul calendaristic corespunzător. În calendarul popular există şi un număr de sărbători care nu pot fi puse în legătură cu echinocţiile şi solstiţiile (Filipii de Toamnă, Sântandrei, Sântoaderii etc.). După aprecierea lui I. Ghinoiu, acestea „ţin de ritualul calendaristic preroman“. (Anotimpul, în volumul Sărbători, p. 56-58).

Ca şi celelalte unităţi de timp (zi, lună, an), anotimpurile au, în calendarul popular, profil propriu, rezultat din calităţile şi caracterul lor ciclic, care se integrează în sistemul ancestral de credinţe şi în viziunea asupra lumii, specifice ţăranului român şi satului tradiţional: „Anotimpu-i aşa că vine odată cu vremea care nu stă pe loc; vremea se schimbă, da să schimbă şi anotimpu. Dumnezeu a rânduit lumea să se prefacă mereu: o putere nevăzută împinge mugurele să dea frunză şi bobul să se coacă. Fiecare anotimp are faţa lui şi puterea lui“ (E. Bernea, „Unităţi de timp”, în vol. Cadre, p. 183). E. Bernea consideră că, în calendarul popular, există doar patru anotimpuri ale căror date nu coincid cu cele din calendarul astronomic. Astfel, primăvara începe la Dragobete (24 februarie), vara debutează la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai), toamna este inaugurată la Ziua Crucii (14 septembrie), iar iarna se deschide la Sântandrei (30 noiembrie). Aceste date sunt însă contrazise de unele mărturii etnografice (îndeosebi începutul toamnei sau al iernii): „Începutu toamnei nu e la Sf. Mărie, cum zic unii, ci e Ziua Crucii, atunci vine toamna. Şi iarna tot aşa zic unii că vine după Sf. Dumitru, da nu-i adevărat. Sf. Andrei e cap de iarnă, că atunci coboară lupii din munte!“ (idem, p. 183).

Anotimpurile anului au fost asociate, încă din antichitate, cu vârstele omului sau cu cele patru etape ale vieţii: copilăria (primăvara), tinereţea (vara), maturitatea (toamna) şi bătrâneţea (iarna). În poemul “Metamorfoze”, Ovidiu îi atribuie matematicianului şi filozofului Pitagora următoarea observaţie: „Ce, nu credeţi că anul se scurge în patru anotimpuri care seamănă cu viaţa noastră? Primăvara e ca un copil tânăr şi delicat, hrănit cu lapte (…). După primăvară, anul ajunge mai robust şi e ca un tânăr puternic (…). Urmează toamna fără fervoarea tinereţii, domoală, cu păr alb începând să apară la tâmple, timp mijlociu între tinereţe şi bătrâneţe. Apoi vine bătrâna iarna, posomorâtă, cu pas tremurat, cu părul alb căzut …” (Metamorfoze, p. 413).

Mai e Rai!

În tradiția populară românească, lunii mai i se mai spune și Florar, Frunzar sau Luna ierburilor, întrucât aceasta este luna în care se manifestă o explozie de vegetație, pomii prind culoare și viață prin frunze și flori, muncile agricole se intensifică și, așa cum spun țăranii noștri, e timpul de ieșit în grădină.

Începutul lunii mai, e cu multe emoții pentru agricultori. Dacă nu a brumat sau înghețat în aprilie, atunci există mari șanse să înghețe la începutul lunii mai, lucru destul de des verificat. Tot luna mai dă startul strânsului turmelor de oi și vaci, iar în anumite locuri, mai ales în zona montană, se face și ”măsura oilor”.

Sărbători importante în luna mai:

  • 6 mai Sfântul și Dreptul Iov
  • 21 mai Sfinții Împărați Constantin și Elena
  • 25 mai Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor; A treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul

Armindenul, o sărbătoare furată

Numită și ”ziua pelinului” sau ”ziua bețivilor”, 1 Mai semnifica, în tradiția populară, începutul verii și un simbol al vegetației, care proteja recoltele și animalele. Denumirea de Armindeni provine de la numele profetului Ieremia din calendarul creștin. În unele regiuni din Banat și Transilvania, Armindenul este sărbătorit în ajunul Sf. Gheorghe sau de Ispas.

Armindenul se serbează pentru rodul pământului, ca să nu bată grindina, împotriva dăunătorilor, pentru sănătatea vitelor, vinul bun, oamenii sănătoși, prin petreceri la iarba verde, unde se mănâncă miel și caș și se bea vin roșu cu pelin.

Dimineața oamenii se spală cu roua (de sănătate). Tradiția spune că acum se pun ramuri verzi la porți, pentru noroc și belșug; la casele cu fete se pun puieți de mesteceni în fața porții. Armindenul simbolizează vechiul zeu al vegetației care proteja recoltele și animalele. Cu o zi înainte, se aduce din pădure o ramură verde sau un pom curățat, iar de 1 Mai se pune în fața casei, unde se lasă până la seceriș, când se pune în focul cu care se coace pâinea din grâul cel nou. În această dimineață se împodobesc cu ramuri verzi stâlpii porților și caselor, dar și intrările în adăposturile vitelor, pentru ca oameni și animale, deopotrivă, sa fie protejați de forțele distrugătoare ale spiritelor malefice.

Se spune că în ajunul acestei zile, pentru ca viforul și grindina să nu se abată asupra satului, femeile nu lucrează nici în casă, nici pe câmp. În satele din Banat, Armindenul se pune la casele oamenilor harnici și ale fetelor de măritat. Creanga verde o așează feciorii noaptea, fără să fie văzuți. Cei la casa cărora s-a pus Arminden trebuie să îi caute pe feciorii care l-au pus și să le dea de băut.
Obiceiul amintește de prigonirea lui Iisus

Rolul Armindenului este apotropaic (superstiția apărării împotriva duhurilor rele  n.r.), dar ne amintește și de prigonirea lui Iisus, crezându-se că, atunci când Irod omora copiii, a pus câte o ramură verde la poarta de unde ar fi început măcelul în ziua următoare. Însă, a doua zi, au apărut ramuri verzi la toate casele, iar Irod n-a mai știut unde să-l caute pe Iisus. Pentru ca în această zi se sărbătorește și „ziua boilor”, aceștia nu se folosesc la muncile câmpului, nerespectarea acestei reguli atrăgând după sine moartea animalelor sau îmbolnăvirea oamenilor. „În ziua de Arminden se organizează petreceri (cu lăutari) la pădure, se frige miel, se bea pelin sau vin roșu, pentru schimbarea sângelui și apărarea de boli. La întoarcerea în sat, bărbații își pun liliac sau flori de pelin la pălării”, a declarat Maria Dan Golban, referent la Centrul Creației Populare Cluj.

1 Mai își are originile în sărbătorile Europei păgâne, precreștine, când se celebra reîntinerirea naturii. Noaptea de 1 mai era cunoscută în multe țări europene ca fiind a vrăjitoarelor, dar semnificația sărbătorii în Europa a tot variat. Pentru meșteșugarii medievali, era una dintre cele mai populare sărbători. Obiceiul cerea să fie aleasă o ”Regină a Maiului”, cea mai frumoasă dintre femeile așezării, pentru a conduce semănatul.

Frumoasa zi a lui Florar a fost folosită de-a lungul timpului în scop propagandistic de către americani, comuniști și naziști. Deviată de la drumul inițial, a cunoscut mișcări bruște, în funcție de interese. Prima zi din luna lui Florar are o poveste oarecum tristă: a fost a tuturor și a numănui. În prezent a devenit un excelent prilej de picnic la iarbă verde sau de fugit la mare și motiv de marșuri sau celebrări cu diverse tematici.

La români este o zi închinată cultului arborelui, manifestată în special la sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai, sub forma Ramurii Verzi, numită Arminden, Maial, Steag, Sanjor, Prepeleac, Lemn, Stâlpar, Pom de Mai.

Ea a fost atestată în toate zonele locuite de daco-romani.

Sfantul si Dreptul Iov

Sfântul și dreptul Iov a trăit în Avsitida, teritoriu între Arabia și Idumeea. Tatăl său se numea Zaret, iar mama sa, Vosora. Persoana lui Iov este una istorică, nu este o legendă sau un mit. Despre existenta istorica a lui Iov ne certifică Iezechiel care îl amintește pe Iov drept unul dintre cei mai mari drepți ai Vechiului Testament, alături de Noe și Daniel; Isus, fiul lui Sirah – Iov a ținut fără abatere toate căile dreptății; Iacob – Iov este un model de răbdare pentru cei credincioși.

Sfântul și dreptul Iov a fost un bărbat cinstit, drept și temător de Dumnezeu, dar și foarte bogat.

Când a împlinit 70 de ani, Dumnezeu a îngăduit să cadă asupra lui cumplite ispite aduse de diavol. Într-o singură zi, Iov și-a pierdut toată averea și în aceeași zi i-au murit toți fiii și fiicele. După aceea el însuși a căzut în niște boli cumplite, trupul lui prefăcându-se tot într-o rană din cap până în picioare. Dar Iov nu a grăit nimic rău împotriva lui Dumnezeu, ci a îndurat tot chinul cu răbdare până la sfârșit. De amintit sunt și cuvintele lui: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ”.

După toate cele îndurate, Dumnezeu i-a întors deplin sănătatea, i-a dat bogații mai mari decât avusese înainte, și i-a dăruit alți șapte fii și trei fiice, tot atâția copii cați îi muriseră. Sfântul și dreptul Iov a trăit încă 170 după această mare încercare, ajungând până la vârsta de 248 de ani. În toți anii vieții lui pe pământ dreptul Iov a adus neîncetat slavă lui Dumnezeu.

Sfântul și Dreptul Iov este socotit de toată creștinătatea ca fiind pilda de răbdare în încercările îngăduite de Dumnezeu.

Ghermanul (Harmanul) viermilor

Ținut întotdeanuna în 12 mai, Ghermanul era serbat în special de agricultori și de crescătorii de animale, spunându-se că această divinitate poate influența în bine creșterea semănăturilor și poate apăra animalele de viermi. Agricultorii considerau că în jurul acestei date ar începe sezonul ploilor de primăvară și, ca atare Ghermanul era ținut ca un veritabil patron al grindinii.

Obiceiuri de la măsura oilor 

Măsura oilor sau urcatul oilor la stână, a rămas până în zilele noastre o complexă sărbătoare pastorală care se desfășoară la începutul lunii mai, odată cu formarea stânelor sau cu deplasarea turmelor în zona pășunatului de vară. Este un obicei cu multiple conotații – economice, sociale, estetice, distractive – la care participă întreaga obște a satului. Acum, în cadrul sărbătoresc, original și pitoresc, se desfășoară, după tradiții seculare, întâiul muls al oilor, consemnându-se drepturile la cota-parte din produsele lactate ale fiecărui proprietar de oi.

De câțiva ani această manifestare are loc, în funcție de starea vremii, după data de 10 mai, în acele sate de munte în care păstoritul mai păstrează din farmecul de altă dată.

Măsura oilor este precedată de unele activități practice (închiderea țarinilor, construirea sau repararea stânelor, înțărcatul mieilor, alegerea oilor sterpe, tunsul oilor și al berbecilor) precum și de activități cu caracter juridic (asocierea proprietarilor de oi, însemnarea oilor, angajarea ciobanilor, arendarea suprafețelor pe care se va pășuna, plata pășunatului etc).

În cazul în care pășunatul este de tip pendulator, când turmele trebuie să se deplaseze la mari distante, o delegație de săteni se deplasează în alt sat, unde închiriază câte un munte pentru întreaga vară. După întoarcerea acestora și anunțarea rezultatelor negocierii, se constituie stânele. Această formă de organizare se mai practică în satele din zona Rădăuți. Păstorii din zona de podiș (satele Bilca, Frătăuți, Arbore, Milișăuți) arendează terenuri în părțile Cârlibabei, pe munții Țapu, Iedu, Oușor, Piatra Roșie sau își organizează stâni pe munții Rarău, Giumalău, Călimani. Pe islazul comunal rămân să pască doar cârlanii și gâștele, uneori în amestec cu porcii.

O etapă importantă pentru buna desfășurare a păstoritului este angajarea oamenilor pricepuți „să poarte stâna”, în frunte cu baciul care gestionează întreaga activitate. Întotdeauna „nimatul” (locul unde stau oile) este păzit de către ciobani pe timp de noapte, câte doi de o parte și de alta a strungii.

Înainte ca oile să fie adunate în turmă, acestea se tund de către proprietari, se despart de miei și se înseamnă în urechi cu „furculițe”, „hârlețe”, „găurele”, cu ciucuri de lână colorata sau cu plăcuțe ștanțate.

Măsura oilor, unul dintre cele mai importante momente din calendarul popular, a căpătat de-a lungul timpului o semnificație deosebită, transformându-se într-o adevărată sărbătoare pastorală.

În satele în care turma urma să parcurgă zeci de kilometri până la locul de pășunat, măsura se făcea pe loc, în capul satului sau pe islazul comunal. Fiecare gospodar își mulgea oile separat, cantitatea de lapte obținută fiind măsurată cu tâncușul și trecută în scriptele baciului. Înainte, cantitatea de lapte obținută la prima mulsoare era trecută pe răboj după care acesta se despica, o parte a însemnărilor rămânând proprietarului.

După operația de măsurare a laptelui, după notarea semnelor făcute în urechile oilor și cinstirea ciobanilor, urma aprinderea unui foc, oile fiind obligate să treacă peste jăratecul sau fumul acestuia, „pentru curățire”, timp în care erau numărate de către cioban și atinse cu o ramură de leuștean.

Turma ajungea la locul de destinație însoțită, de cele mai multe ori, de către preotul din sat. Sus, pe munte, se desfășura un ceremonial de consacrare a locului și de ipostaziere a lupului, prin sfințirea stanei și a oilor. Încă din prima zi de pășunat, aici se aprindea focul viu care, prin grija ciobanilor, era permanent întreținut, obicei păstrat, până nu demult, în stanele din munții Bucovinei.

În localitățile în care pășunatul se desfășoară local, în vatra satului, practicile și obiceiurile la măsura oilor diferă, nu atât în conținut cât în modul de desfășurare. Aici, oile sunt adunate în turme cu o zi-două înaintea zilei de măsură, care este anunțată din timp de către primărie. În această zi, toată suflarea satului se pregătește pentru a participa la sărbătoare. Gospodinele pregătesc mâncăruri speciale (drob de miel, friptură, sarmale, cozonaci, ouă roșii etc.) iar bărbații au grijă ca băutura să fie suficientă. Către amiază, pot fi văzute grupuri de săteni îmbrăcați în costume de sărbătoare îndreptându-se către locul de stână. Dacă satul este mai mare, atunci pe raza lui se formează mai multe stâne. Ajunși la stână, gospodarii își așteaptă oile duse la pășunatul de dimineață. După intrarea oilor în târlă și închiderea acesteia, se derulează ceremonialul de început al pășunatului. Ciobanii înfig în mijlocul țarcului o cruce de lemn împodobită cu verdeață și afumă de jur împrejur gardurile și acareturile stânii, pentru îndepărtarea spiritelor rele. În fata asistenței urmează, apoi, slujba de sfințire a oilor și a stânii, oficiată de către preotul satului. După acest ceremonial, fiecare gospodar își alege oile din turmă și le mulge separat. Laptele obținut se duce în coliba baciului, pentru măsurare, această operație fiind făcută în vase speciale. În urma „măsurii”, fiecare sătean știe ce cantitate de brânză urmează să primească. La măsură nu este permis nici un vicleșug, deoarece se consideră că este de rău augur a se face vreo înșelătorie iar cei prinși cu vicleșuguri sunt supuși unor aspre critici de către întreaga comunitate.

După „măsură” urmează ospățul ritual, pe pajiștea din imediata apropiere a stânei. Pe iarba verde se întind ștergare și covoare pe care se așează bunătățile culinare pregătite special pentru acest moment festiv. Gruparea sătenilor pe pajiște se face în funcție de gradul de rudenie, de vecinătate sau de prietenie. Nimeni nu are voie sa mănânce sau să bea până când nu se termină slujba pe care preotul o oficiază în mijlocul oilor. Apoi, sătenii se ospătează într-o atmosferă plină de voie bună, obișnuind a-și trimite câte ceva unii altora (pahare cu băutură, ouă roșii, bucăți de drob etc). Cât timp durează această masă câmpenească, ciobanii prepară, în stână, primul caș.

La un moment dat, are loc pomana ciobanilor, când aceștia trec printre grupurile așezate pe iarba și primesc din partea participanților câte ceva de mâncare: ouă, friptură, cozonaci, băutură etc. Urmează împărțirea, în mod egal, a primului caș și consumarea sa rituală.

De cele mai multe ori, către seară, sosesc muzicanții tocmiți de către baci sau de către cineva dintre gospodari, ziua terminându-se cu o adevărată petrecere.

Și tot către seară, feciorii fură încălțămintea fetelor și o aruncă, uneori, pentru a nu mai fi găsită, întrucât există credința că, astfel, fetele se vor căsători în acel an.

Vechimea păstoritului este demonstrată și de aceste obiceiuri, practicate, încă, în forma lor ancestrală, făcute în credința că ele vor spori productivitatea iar animalele vor fi apărate de forțele malefice.

Sfinții Împărați Constantin și Elena – 21 mai

Sfântul Constantin a fost fiul împăratului Constanțius Chlorus și al Elenei. S-a născut la 27 februarie 272, în cetatea Naissus (astăzi, Nis, în Serbia). După moartea tatălui său din 304, a fost proclamat împărat. Intră în conflict cu Maxențiu, fiul împăratului Maximian, pentru că acesta dorea să ocupe funcția pe care el o deținea.

În ziua premergătoare luptei cu Maxențiu, în anul 312, Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă și o inscripție: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Noaptea, în vis, i se descoperă Hristos și-l îndeamnă să pună semnul sfintei cruci pe toate steagurile armatei sale. Constantin va ieși biruitor din luptă.

În anul 313 va da un decret prin care va opri prigonirea creștinilor și astfel, creștinismul devine religie permisă în imperiu. Religia creștină va deveni religie de stat, în vremea împăratului Teodosie cel Mare (379-395).

Tot în vremea împăratului Constantin s-a ținut primul Sinod Ecumenic, la Niceea în anul 325, unde a fost înlăturată erezia lui Arie și s-au alcătuit primele articole din Crez.

Împăratul Constantin a murit în anul 337, la zece ani de la trecerea la cele veșnice a mamei sale.

Împărăteasa Elena, mama sfântului Constantin, este cea care a descoperit pe dealul Golgotei, crucea pe care a fost răstignit Hristos. A zidit Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret și multe alte sfinte locașuri.

Obiceiuri de Sfinții Împărați Constantin și Elena

În ziua de 21 mai, la pomenirea Sfinților Împărați Constantin și Elena, în calendarul popular întâlnim o sărbătoare adresată pasărilor de pădure, numită Constandinu Puilor sau Constantin Graur. Se crede că în această zi, pasările își învață puii să zboare.

Ținând seama că o nouă generație amenință recoltele, era interzis să se muncească în această zi. Prin odihna de la muncile câmpului, se credea că recoltele nu vor fi mâncate de păsări.

Ziua de Constandinu Puilor era ultima zi în care se mai semănau porumbul, ovăzul și meiul.

În popor se spune că tot ce se seamănă după această zi, se usucă.

Este ziua în care păstorii hotărăsc cine va fi baci, unde se vor face stânele și pe cine vor angaja să le păzească pe timpul pășunatului. 

Se măsoară și se înseamnă pe răboj laptele de la oile fiecăruia.
Pentru apărarea de forțele malefice, țăranii stăteau în jurul unui foc. Prin fumul de la acest foc erau trecute și oile, „ca să fie ferite de rele”, pe timpul cât vor sta singure, la stână.

Obiceiuri populare de Înălțarea Domnului – 25 mai (2017)

Înălțarea Domnului la cer este o mare sărbătoare creștină. Totul se bucură în această sfântă zi: oamenii, care participă la Sfânta Liturghie şi petrec apoi, bucurându-se împreună cu familia şi prietenii, codrii şi câmpurile înverzite, holdele de grâu, dar şi caii, care, pedepsiţi pentru lăcomie, primesc acum iertare…

Obiceiuri de Înălţarea Domnului

Timp de patruzeci de zile după Învierea Sa, Domnul Hristos a rămas cu ucenicii Săi, învăţându-i şi pregătindu-i să devină propovăduitori iscusiţi ai Evangheliei. Apoi, S-a înălţat la cer, promiţându-le că Îl va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care S-a pogorât asupra ucenicilor la zece zile după plecarea Sa. Joi, în a şasea săptămână de la Sfintele Paşti, Biserica sărbătoreşte Înălţarea la cer a Domnului Hristos.

Cum se întâmplă şi la alte sărbători mari, mulţi obişnuiesc să ţină trei zile de sărbătoare, începând cu ajunul, adică miercuri, zi de post, continuând cu vineri, altă zi de post.

Sunt locuri în care aceste zile sunt numite, amuzant, „Bălţatele“, pentru că oamenii s-au obişnuit să muncească miercuri dimineaţă, începând sărbătoarea abia de după-amiază, iar vineri după prânz să lucreze. De aceea sunt „bălţate“, căci au şi părţi de sărbătoare, şi părţi de zile de lucru! De Bălţate nu e bine să munceşti, ai voie doar să culegi ierburi de leac.

Prin Banat sau în Ţara Haţegului, în unele sate, se face nedeie în ziua de Înălţare. E o sărbătoare la care participă toţi oamenii din sat, dar şi rudele lor plecate prin alte părţi sau prietenii. E un prilej de a se întâlni şi de a se bucura împreună, sub binecuvântarea sărbătorii. Nu degeaba nedeii i se mai spune şi „rugă!“. După slujbă, are loc o procesiune pe câmp, prilej cu care se sfinţesc recoltele. În unele locuri, se ocoleşte satul cu lanurile, apoi oamenii merg şi în pădurile din jur. Împodobirea cu flori şi spice verzi de grâu a bisericilor şi a caselor nu este doar un obicei frumos: mulţi cred că astăzi se sfinţesc holdele şi fânul.

Ca de obicei, gospodinele sunt cele mai ocupate, deoarece trebuie să facă curăţenie, să gătească şi, în ajun, să anine leuştean la porţi şi ferestre, ca să apere gospodăria de strigoi. Strigoi acum, înainte de Înălţare? Păi aşa credeau oamenii, că, odată cu Domnul, se înalţă la cer şi sufletele celor adormiţi de la Săptămâna Luminată încoace şi mereu există pericolul ca unii să rătăcească drumul! De aceea, gospodinele pregătesc bucate pe care le dau de pomană pentru sufletele celor duşi, care, ştiu ele din bătrâni, au nevoie de merinde, să nu se întoarcă din cale şi să devină strigoi.

Paştile cailor

Ei, dar nu numai oamenii se bucură acum, ci şi caii! Ei au fost pedepsiţi de Maica Domnului, se spune, pentru lăcomie.

Spun legendele că Maica Domnului, după ce L-a născut pe Domnul Hristos, neavând unde-L pune, L-a înfăşat şi L-a pus în ieslea lui Crăciun, lângă cai şi boi. Boii au mâncat cât au mâncat, apoi, săturându-se, s-au culcat şi au prins a rumega. Dar caii, lacomi, au mâncat nu numai fânul din iesle, ci şi pe cel sub care Maica Domnului îl ascunsese pe Domnul Iisus, ca să nu-l găsească Irod. Mâhnită, Maica Domnului le-a menit ca, într-un an, să nu se mai sature decât în ziua de Înălţare, şi atunci numai vreme de un ceas. Astfel că oamenii au numit ziua Paştile cailor, dar, pentru că o oră nu înseamnă mare lucru, „la Paştile Cailor“ a ajuns să însemne, în viaţa de zi cu zi, „niciodată“…

La 25 mai se serba a treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul, care marca totodată și începutul sărbătorilor tradiționale ale verii. În biserici, preoții predicau despre Sfântul Ioan, dar poporul știa de tânărul sărac ademenit de o femeie foarte frumoasă, căruia Dumnezeu îi preschimbase capul cu al unei oi, pentru a-l feri de păcat. Capul tăiat și lepădat de fecior a fost descoperit, spune tradiția, într-o zi de 25 mai. De atunci, Biserica serbează aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătorii i se mai spune, în calendarul popular și Ioan Fierbe Piatră, cunoscut ca apărător de rele și durere. De ziua lui, oamenilor li se recomandă să nu lucreze, pentru a fi feriți de furtună, fulger, trăsnet și foc. Se mai spunea că Ioan Fierbe Piatră ducea furtuna, descărcând-o în alte părți, adeseori în livada celui ce-i necinstise sărbătoarea.

Joile verzi sau joile oprite

Ciclul de nouă joi cuprinse între Paşti şi a doua săptămână după Rusalii este cunoscut sub denumirea de Joile Oprite, Joile Verzi sau Joile Pomenite. Ȋn aceste zile anumite activităţi casnice, agrare şi pastorale erau interzise deoarece se considera că aceste joi erau potrivnice omului: aduceau ploi şi grindină, furtuni şi vânturi puternice, trăsnete şi incendii, brumă şi îngheţuri târzii. Pentru a mai îmbuna natura, oamenii au instituit aceste interdicţii de muncă. Joile Oprite păstrează şi amintirea vremii când ziua de odihnă era Joia (ziua lui Jupiter) fiind mai apoi înlocuită de creştinism cu ziua de Duminică.

Sharing is Caring 👍

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on telegram
Telegram
Share on whatsapp
WhatsApp