Prohodul Domnului şi obiceiuri din Vinerea Mare

Slujba Prohodului din Vinerea Mare

Slujbele şi ceremoniile liturgice din Sfânta şi Marea Vineri, reproduc patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului, într-un chip impresionant şi cu o puternică înrăurire asupra sufletelor credincioşilor. În această Vineri au loc două din slujbele cele mai impresionante care dau zilei respective greutatea ei. Este vorba de slujbele vecerniei Sâmbetei celei Mari.

DSC_0806După rânduielile liturgice stabilite foarte de timpuriu, ziua de vineri este una din puţinele zile aliturgice din timpul unui an bisericesc. În această zi, în biserică nu se săvârşeşte nici un fel de liturghie, pentru că atunci are loc şi se retrăieşte de către credincioşi, jertfa Mântuitorului pe cruce. Ca şi întreaga săptămână, este o zi de adâncă tristeţe pentru moartea Domnului. La ora îndătinată de regulile de cult, se oficiază ceasurile liturgice împărăteşti, urmată de vecernia numită a Sâmbetei celei mari, în care, la cântarea slavei de la Stihoavnă: „Pre Tine Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”, se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul bisericii şi se aşează pe o masă, în faţa Sfintei Cruci, adusă aici solemn.

Primele flori ale primăverii împodobesc Sfântul Epitaf, iar genunchii nu se sfiesc să se plece înaintea celui ce este simbolic prezent cu trupul mort printre noi. Aici, în jurul Sfântului Epitaf se desfăşoară cea mai impresionantă dintre slujbele cultului divin public ortodox, utrenia sâmbetei celei mari, considerată de unul din marii teologi ortodocşi „punctul culminant al creaţiei liturgice ortodoxe.”

În centrul acestei slujbe stă Prohodul, adică acea serie lungă de cântari bisericeşti sau imne, scurte ca întindere, compuse în limba originală în formă de versuri împărţite în trei stări sau grupe, inegale ca număr de strofe. Aşa de pildă, grupa sau starea întâi cuprinde 73 de strofe, a doua 60, iar a treia 43, prima strofă repetându-se la sfârşitul fiecărei stări. Fiecare strofă este precedată de un stih din psalmi, dar care în practică nu se mai citeşte. Prohodul se cântă pe o melodie jalnică, primele două stări pe glasul V, iar a treia pe glasul III, dar cântarea are în sine şi o notă de optimism şi bucurie.

„Cântarea Prohodului”, aşa de cunoscută tuturor credincioşilor, reprezintă încheierea unei adevărate drame care începe cu prinderea Mântuitorului şi se sfârşeşte cu punerea lui în mormânt. La această dramă şi îndeosebi, la încheierea ei, credincioşii nu sunt spectatori, ci iau parte cu trup şi suflet. Tânăr şi bătrân, într-un fel oarecare este părtaş la desfăşurarea acestei drame. Legătura creştinului este aşa de intimă cu Mântuitorul, încât îl petrece cu cântări şi laude, ca pe fiinţa cea mai scumpă.

Aceste cântări şi laude alcătuiesc „Prohodul”, care înseamnă slujba de înmormântare şi care cuprinde în sine bogăţie şi duioşie în cântare. Dintre toate cântările liturgice ale Bisericii ortodoxe, Prohodul este cea mai cunoscută, mai populară şi mai iubită de către credincioşi, care iau parte la ea cu toată angajarea lăuntrică, formând un singur trup şi suflet cu toţi cei care sunt în biserică.

DSC_0827Adunaţi în toate bisericile, pentru a cânta slujba de înmormântare a lui Hristos, „creştinii alcătuiesc un singur cortegiu mistic de îngropare şi sentimentele lor de durere pentru Patimile Stăpânului, de dragoste şi venerare se revarsă prin laudele prohodului, precum stropii nenumăraţi ai apelor se împreună într-o singură albie, formând un fluviu.” Această desăvârşită popularizare a Prohodului se datorează, pe lângă alte motive, mai ales faptului că aceasta este singura cântare ritmata dintre toate cântările noastre bisericeşti.

Exprimând sentimente de durere pentru răstignirea şi moartea Dumnezeiescului Răscumpărător, dar şi de nădejdea apropiată în învierea Sa, Prohodul este o exprimare practică şi cântată a teologiei răscumpărării. Alcătuirea Prohodului este atribuită marelui imnograf bizantin Iosif Studitul (1826). Deşi face parte din slujba utreniei Sâmbetei celei mari, cântarea Prohodului a făcut ca acest serviciu divin să fie cunoscut în popor cu denumirea de slujba Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos, şi, deoarece o parte însemnată a acestei slujbe o alcătuieşte înconjurarea bisericii cu Sfântul Epitaf, care simbolizează cortegiul de îngropare a trupului Mântuitorului, această utrenie mai este cunoscută în unele părţi din ţară şi cu denumirea de înconjurarea bisericii.

Slujba este impresionantă atât prin cântarea Prohodului, cât şi prin înconjurarea bisericii, în dăngăt de clopot şi toacă, în liniştea serii şi în parfumul primelor flori de primăvară. Niciodată parcă sufletul creştinului nu se simte mai apropiat şi mai solidar cu patimile Mântuitorului. De aceea rămâne slujba cea mai frecventată şi mai gustată de către credincioşii ortodocşi care iau parte la ea, încă de atunci de când limba română a fost introdusă în întrebuinţarea serviciului divin.

DSC_0828Ca şi celelalte cântări bisericeşti, şi cele ale Prohodului au fost traduse în limba română. Ele însă au rămas mult mai apropiate de forma originalului grecesc, păstrându-se cu o cântare ritmată. La început au avut forma frazei libere, aşa cum au fost toate imnele din cărţile ortodoxe de cult, dar cu timpul s-a încercat revenirea la forma originală a cântărilor Prohodului. Ceea ce a determinat preocuparea aceasta a fost faptul că Prohodul era o cântare destinată mulţimii credincioşilor, care execută cu mult mai mare uşurinţă o cântare ritmată, având ca model melodia primei cântari, aşa cum se poate observa la Prohod. Aşa au apărut preocupari pentru o redare cât mai corespunzătoare în româneşte a poeziei Prohodului, în vederea cântării lui corecte şi nevoia tipăririi lui ca o carte aparte de cult.

Aşa apare primul Prohod, la 6 februarie 1836, la Buzău prin osârdia şi purtarea de grijă a episcopului cărturar Chesarie, fiind opera ieromonahului Macarie, care a reuşit să facă o traducere ritmată a cântărilor Prohodului, rânduind strofele din fiecare stare, cu un număr egal de silabe şi de accente ritmatice. A fost prima şi cea mai bună traducere de acest fel, după cea nereuşită a lui Ioan Prale, din 1820.

După epuizarea ediţiei lui Macarie din 1836, cel care s-a ocupat de redarea cât mai exactă sub aspect ritmic a Prohodului, a fost marele Anton Pann, bun cunoscător al muzicii bisericeşti, care a tipărit Prohodul în două ediţii, 1846 şi 1853, cu titlul „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos”, care cu numire de Prohod s-au tipărit mai întâi cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Chesarie, iar acum prelucrată în felul ce se vede de Anton Pann, profesorul de muzică bisericească a Seminarului Sfintei Mitropolii.”

Ediţiile lui Anton Pann încercau să fie prelucrări ale celei a lui Macarie pe care însă nu au reuşit să o întreacă. Dimpotrivă, traducerea lui Anton Pann era inferioară şi nu s-a impus, rămânând în uz cea a lui Macarie, retipărită şi îndreptată de protopsalţi ai Bisericii ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, în diverse centre episcopale din ţară: Dimitrie Suceveanu la Iaşi, 1847, Mănăstirea Neamţ 1856, Bucureşti, 1873, 1891 şi 1896, Dionisie episcopul Buzăului, Buzău,1860 şi 1868, Ştefan Popescu Bucureşti, 1862, 1868 Oprea Dumitrescu, Râmnicu Vâlcea, 1872, arhiereul Ghenadie Argeşiu în „Albina muzicală”, 1875; Ioan Popescu-Pasărea, Bucureşti, 1902.

Traducerea lui Macarie cu îndreptările aduse de urmaşii săi menţionaţi, a rămas normativă în Biserica Ortodoxă Română. Între timp Prohodul a mai fost tipărit de o editură laică, între 1936-1938, apoi de editura „Academica”, Craiova. De asemenea trebuie menţionate şi ediţiile lui Gh. D. Mugur şi V. Voiculescu, Bucureşti, 1927, ca şi cea a lui Gh. Cucu, Bucureşti, 1928.

În 1941, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât instituirea unei comisii care să revizuiască textul Prohodului. Luând textul Triodului grecesc, traducerea lui Macarie şi celelalte traduceri româneşti, şi mai ales cea a lui I. Mihălcescu şi Gh. Popescu-Zimnicea, editată în tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1936, comisia a reuşit să dea ediţia oficială a Prohodului, Bucureşti, 1942.

După venirea în fruntea Bisericii Ortodoxe Române a vrednicului de pomenire Patriarhul Iustinian, atenţia a fost îndreptată şi asupra acestei cărţi, socotită de acum ca şi o carte de cult, fiind tipărită de mai multe ori, începând cu anul 1956, cu textul ediţiei oficiale din 1942. Ultima dată textul Prohodului a fost tipărit în „Calendarul creştin ortodox”, agendă, pe anul 1994, editat de Institutul Biblic, cu înalta binecuvântare a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române. Tipărirea într-o ediţie separată, cu îndreptările şi uniformizările care se impun, este o necesitate stringentă pentru viaţa religioasă a credincioşilor Bisericii ortodoxe.

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula

Obiceiuri din Vinerea Mare

Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii şi al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului Domnului.

În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli şi Maica Domnului) pe sub care toata lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar şi este aşezat pe sfânta masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserică. După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei, era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori şi intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumanarea aprinsă în cei patru pereti sau doar la grinda de la intrare şi păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie.

În popor se crede că dacă plouă în Vinerea Mare, anul va fi mănos, iar daca nu, nu va fi roditor. Unii cred că, dacă se scufundă în apă rece de trei ori în acestă zi, vor fi sănătoşi tot anul. Femeile nu umplu borş în acestă zi, să nu se scalde Necuratul în el; nu coc pâine sau altceva, să nu ardă mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu ţes, nu torc, nu spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afumă casa cu tămâie, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile şi dihaniile să nu se apropie de casă şi de pomi. Copiii adună flori de pe câmp şi le duc la biserică.

Înălţătoare zi de doliu, tăcere şi meditaţie, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Aşa rămâne ea în conştiinţa românilor contemporani.

Lasă un răspuns