O să îmi fie dor să îmi fie dor…

Ştii? Sunt momentele alea când te simţi  prost doar fiindcă s-a uitat tata urât la tine, sau a făcut mama o glumă pe seama ta. Uneori toţi ne supărăm din nimic. Sunt zile întregi când stăm nervoşi unii pe alţii pentru că suntem supăraţi pe noi înşine, pentru că ne este dor. Pentru că atunci când ploua mi-e dor de soare, iar când e soare mă ascund de el. Pentru că mi-e dor de hainele pe care le purtam când eram mai mică şi nu vreau să accept că au rămas mici şi este timpul ca altcineva să se bucure de ele. Pentru că mi-e dor de oamenii de care mă plângeam că sunt prea imaturi, iar acum nu ne mai înţelegem exact pentru că s-au maturizat. Mi-e dor de jucăriile copilăriei pe care le credeam lângă mine pentru totdeauna deşi nu le dădeam prea multă atenţie când se prăfuiau pe noptiera de lângă pat, dar pe care acum timpul le-a schimbat uşor, uşor, locul lor fiind luat de „jucăriile pentru oameni mari”. Mi-e dor de zilele în care nu-mi păsa de nimic, de zilele în care o faţă acră doar mă amuza. Mi-e dor de atâtea lucruri ce la vremea lor păreau marunţişuri, dar care  acum ar fi asemenea perlelor de rouă ale unei dimineţi de primăvară pe mugurii proaspeţi abia sparţi din ramurile copacilor amorţiţi.

Totuşi, acesta este preţul prezentului. Dacă n-ar fi dorul, nu am învăţa din greşeli, nu am mai sorbi cu zgârcenie siropul din privirea promiţătoare ce ne săgetează sufletul, nu am mai preţui prietenii care rabdă ore în şir să ne asculte nouă văicărerile, mereu aceleaşi, nejudecându-ne şi oferindu-ne cele mai calde sfaturi. Fără dor nimic nu ar  fi desăvârşit.

E frumos să-ţi fie dor. Înseamnă că cineva, undeva, la un moment dat ţi-a atins sufletul, de atunci vârful degetelor lui purtând o scamă din el. Înseamnă că, la fel cum amprenta lui ţi-a îmbogăţit bagajul amintirilor şi sufetul tău blajin a contribuit la desăvârşirea experienţei acestui cineva.

m928lf (1)

Ştii cum e dorul? E ca parfumul de bărbat care ţi-a rămas pe tricou când braţul lui puternic te-a strivit în braţe. E ca dulceaţa care ţi-a rămas pe limbă după ce ai măncat plăcintă de căpşuni. În acelaşi timp e ca cea mai frumoasă declaraţie care, însă nu ţi-a fost scrisă niciodată. E ca spinii de pe trandafirii de dulceaţă şi ca sentimentul de disconfort după ce ai mâncat prea multă ciocolată, cu toate că a doua zi o iei de la capăt. Exact ca mahmureala de duminică dimineaţa când juri că nu mai pui gura pe alcool toată viaţa, iar miercuri ieşi la o bere.

Uneori e frumos, uneori completează o zi perfectă sau o stare după care tânjeşti de mult timp. Alteori este fix ca un cui ruginit uitat în carne vie.

Cu toate acestea „fără sentimentul de dor am fi mai altfel şi mai săraci”.

Lasă un răspuns