Mareşalul Antonescu, simbolul patriotismului Românesc



Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie în curtea închisorii Militare Jilava.

„La data de 17 mai 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte de un Tribunal al Poporului (care nu reprezenta poporul). Regele Mihai a refuzat să-l graţieze, evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, mareşalul Antonescu ar fi împlinit 64 de ani.

După condamnare, singurul om care l-ar mai fi putut salva pe mareşal a fost regele Mihai, care avea drept de graţiere. Mareşalul nu a vrut să înainteze cererea către rege. Mama sa, doamna Baranga, a făcut-o în numele său. Regele Mihai, pentru a se eschiva de la soluţionarea acelei cereri, a dispărut din Bucureşti. În ziua execuţiei, Iuliu Maniu s-a dus la Palat pentru a se prezenta regelui şi a-l convinge să semneze graţierea, dar Mihai I nu a fost de găsit.”

De aceea, cu tarie de caracter ii reprosez regelui Mihai faptul ca dupa aceasta eschivare si refuzare a gratierii a dus Romania unde este acum, sub talpa celorlalte popoare europene, mult mai slabe intelectual si valoric decat romanii, dar cu mult mai mult „tupeu” si dragoste pentru tara proprie. Odata Cu executia maresalului Antonescu, patriotismul romanesc al acelor vremuri a disparut, jugul comunist a pus stapanire pe tara si viata si-a urmat cursul impus de catre popoarele din est. Nimeni nu ma poate contesta atunci cand spun ca poporul roman este unul brav dar care a facut greseli enorme, dand mana libera la jaf tuturor tradatorilor si jefuitorilor de neam, avarilor si celor cu dubla sau tripla personalitate, fara pic de demnitate si orgoliu patriotic.

Va postez acum cateva cuvinte ale tânărul operator cinematografic Ovidiu Gologan, cel care a filmat executia maresalului: „Mă aflam într-o agitaţie foarte mare. Tremuram tot. Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile şi sudoarea mi se prelingea pe tot corpul. Deşi era foarte cald, eu clănţăneam de frig. Îmi era frig, dar, mai ales, îmi era frică. Dacă îmi venea rău? Dacă inima îmi va tremura şi nu voi putea fixa mira? Dacă se va bloca aparatul? Iată toate elementele pentru ca să mă curpindă cea mai teribilă panică. Îmi dam seama că o ratare era sinonimă cu un sabotaj şi atunci nimic nu mă va mai scăpa. Dar am reuşit să mă stăpânesc. Clipele de aşteptare s-au scurs greu. Deodată, văd la capătul aleii, care venea din curtea închisorii spre locul unde ne aflam noi, grupul celor patru condamnaţi, cu mareşalul în frunte. Parcă inima s-a oprit să-mi mai bată. Eram numai ochi şi ochii într-atâta erau de dilataţi încât parcă toată fiinţa mea se concentrase în ei. Grupul se apropia solemn. Mareşalul ajunsese la câţiva paşi de mine şi am pus aparatul în funcţiune. De atunci totul s-a produs maşinal. Obiectivul aparatului interpus între mine şi realitate îmi dădea impresia că visez. Am filmat mereu, mereu. Auzeam ţăcănitul aparatului. Acolo în obiectiv, nu mai era mareşalul. Parcă era o fiinţă eterică, desprinsă de lângă noi… L-am prins bine în obiectiv. Era cel de totdeauna, mai luminos parcă şi mai senin! Costumul bleumarin îi venea impecabil; era descoperit şi purtând pălăria în mâna stângă înmănuşată. Îi aveam şi pe ceilalţi în obiectiv, îmi dădeam seama, dar ochiul meu îl vedea doar pe mareşal. În mersul acesta procesional, au ajuns la locul indicat şi s-au aliniat cu faţa la cei patru pistolari, care nu mi-am dat bine seama dacă erau paznici improvizaţi sau civili îmbrăcaţi provizoriu cu vestoane. Aveau pantaloni de haine civile. În orice caz, militari nu erau.
    Acum se apropia momentu! Deodată am auzit vocea mareşalului, atât de cunoscută mie, mai limpede şi mai pătrunzătoare:
–    Suntem gata, domnilor! Ochiţi vă rog bine! Trăiască România! Foc!
Comandase el singur focul, impasibil, ca şi cum nu era vorba de persoana sa. Ceilalţi trei se închinau făcând mereu semnul crucii.
Deodată răsunară, în liniştea de cimitir al acelui colţ de închisoare, patru rafale scurte de pistoale automate. Mihai Antonescu, generalul Vasiliu şi Alexianu au căzut retezaţi rămânând nemişcaţi. Aparatul ţăcănea necontenit şi eu împietrit urmăream cele ce mi se desfăşurau înaintea ochilor ca în cel mai cumplit coşmar. Era o scenă incredibilă! Mareşalul se ridicase într-un genunchi şi redresându-şi pieptul cu capul înălţat, pronunţă cuvintele:
–    Nu m-aţi nimerit, domnilor! Ochiţi, vă rog, mai bine şi terminaţi odată… Fie că pistolarul din dreptul mareşalului, emoţionat, îi tremurase mâna, fie că o făcuse dinadins ca să-l chinuiască nelovind în plin, dar mareşalul nu fusese lovit mortal. Atunci pistolarul se desprinse din rând, înaintând câţiva paşi pentru a da lovitura de graţie împuşcându-l în cap… Şi aparatul ţăcănea întruna, iar eu, la capătul ultimelor puteri, încă nu realizasem că totul era sfârşit!”

Acum, in 2013, tinerii incep sa revina la patriotismul maresalului, sangele acestuia curgand in venele lor. ROMANISMUL revine in prim plan si cuvantul tinerilor atarna din ce in ce mai greu.

Daca suntem mintiti, nu mai asteptam palavre, vom realiza dorintele maresalului prin propriile puteri si prin forta si ambitia varstei. Nici o conducere corupta sau nu, nu poate executa mii de oameni, oameni care au dat votul la alegeri.