Home / Despre ei / Istoria, altfel decât la şcoală
Traditional Romanesc - Ghidul celor ce simt romaneste

Istoria, altfel decât la şcoală

REŞEDINŢA LUI ION GHICA DE LA GHERGANI

Ion Ghica (1817-1897) s-a născut la Bucureşti, într-o casă situată pe locul actualului Hotel Continental. Era fiul lui Dumitru Ghica (1793-1845) şi al Mariei Câmpineanu, sora lui Ion Câmpineanu. A avut un singur frate, Pantazi Ghica (1829-1882), căsătorit cu Camille Guyet de Fernrx.

Scriitor şi om politic, a avut un rol important în istoria României moderne, atât în timpul revoluţiei de la 1848, cât şi după aceea. Trimis la Constantinopol pentru a negocia numirea unui prinţ pământean, rămâne ca şi caimacam al sultanului, fiind numit bey de Samos între 1853 si 1859. Se întoarce în ţară, unde devine prim-ministru al lui Alexandru Ioan Cuza, de asemenea, la venirea lui Carol, primul cabinet format fiind sub preşedinţia sa. Între 1881 şi 1889 a fost ministru plenipotenţiar la Londra. După o lungă suferinţă, s-a stins la 7 mai 1897 la moşia sa de la Ghergani, unde este îmormântat.

Sabina Cantacuzino, fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu, scria în memoriile ei că “averea domnului Sturdza fusese pierdută deodată cu a Câmpinenilor, a lui Ion Ghica şi a altora într-o nenorocită de afacere de pădure şi casa lui era montată modest”. De altfel, în Bucureşti, Ion Ghica nu a avut o casă, nu îşi permitea decât să închirieze anual o clădire. În afară de meritele în politică, Ion Ghica avea o bună reputaţie literară. Scrisorile către Alecsandri, prietenul său de-o viaţă, descriu într-o manieră savuroasă vechea societate românească. Acesta a mai scris “Amintiri din exilul din 1848” şi “Convorbirile economice din 1866”, importante prin datele oferite.

Sabina Cantacuzino scria în memoriile ei că “În acest om, natura se desfătase, înzestrându-l cu daruri intelectuale deosebite şi cu vitregie pentru fizic, pe cât de contrafacut, mic si urât, pe atât de inteligent, spiritual şi plăcut. Chiar în firea lui erau astfel de contraziceri printr-o purtare prea uşuratică şi uneori nepotrivită cu principiile ce avea ca fond, încât varul lui C.A. Rosetti îi zicea râzând: «Iancule, în tine se bate tatăl tău cu mama-ta». “Scrisorile lui către Alecsandri, sunt o probă de ce-i era conversaţia, mai ales când avea un partener demn de dânsul.”

Ion Ghica s-a căsătorit în anul 1847 cu Alexandrina (Saşa) Mavros (1830-1926), fiica generalului Nicolae Mavros şi a soţiei sale, Sevastia, născută Şutzu. Au avut împreună şapte copii. “Retras din diplomaţie, revine la Bucureşti şi primeşte direcţiunea Teatrului Naţional. Se îmbolnăvi şi se retrase la ţară, unde duse cea mai tristă viaţă, căci în corpul infirm dăinui inteligenţa”. După moartea sa, Saşa Ghica a dus o viaţă retrasă, cântând la pian. Printre picături broda, cosea, citea cu voce tare şi se ducea la capela din minunatul parc strajuit de tei şi stejari centenari.

CONACUL

În anul 1785, banul Dumitru Ghica cumpără moşia de la Ghergani, situată la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Târgovişte, pe care o moşteneşte fiul său, Ion Ghica. Acesta îşi clădeste în 1859 o nouă reşedinţă. La Ghergani, aleile sunt străjuite de tei, tecari şi stejari seculari, conacul fiind situat în mijlocul unui parc întins pe 13 ha. Reşedinţa succesiv mărită, avea faţadele sobre, fără decoraţii, era spaţioasă, dar nu era prevăzută cu tot confortul. Astăzi se mai păstrează numai parterul, pe vremuri marcat prin bosaje, întrucât etajul s-a prăbuşit în urma cutremurului din 1940.

Interioarele au fost complet schimbate şi păstrează astăzi, doar pe alocuri, decoraţiile originale. Holul principal a fost recompartimentat. Parterul avea “în toata lungimea un coridor în care dau toate încăperile”. Din holul de la parter se intra în salonul mare, din care se ieşea direct pe terasă. Saloanele de jos erau bine proporţionate. Poate cea mai impresionantă încăpere era biroul lui Ion Ghica cu biblioteca sa, care conţinea vechi tipărituri româneşti şi cărţi rare. După obiceiul vremii şi acest palat trebuie să fi avut unii pereţi acoperiţi de fresce, care însă nu s-au mai păstrat decât în fosta casă a scării. Salonul principal are plafonul original în care “stăpâna casei făcea muzică, fiind o pianistă apreciată, adeseori Enescu ori Flesch pe cele două mari clavire, sub frumoasa Ţigancă a lui Grigorescu”.

“Conacul a fost lăsat prin testament lui Niculae, deşi mai mic, cu mult inferior lui Dimitrie. Această nedreptate nu se poate explica decât din cauza marii influenţe a Nababului, pe a cărui fiică o luase Nicu. (…) Bietul Ghica avea şi regretul unui părinte nesatisfăcut de copiii lui, căci afară de Dumitru, om întradevăr distins, instruit şi cumsecade, dar care printr-o ciudată anomalie nu era fiul favorit în casă, sau cel puţin al mamei lui, ceilalţi nu au dus mai departe, nici măcar nu au menţinut reputaţia unui aşa frumos renume”, scria Sabina Cantacuzino.

CAPELA

Aceasta surprinde prin bogăţia formelor şi culorilor în raport cu sobrietatea reşedinţei. Prezintă elemente ce provin din stiluri arhitecturale diferite: cupola face aluzie la arhitectura bizantină, detaliile decoraţiilor prezintă influenţe clasice.

Se cunosc cu certitudine anul construcţiei şi arhitectul Capelei, dar până în prezent nu au fost identificate documente care să confirme cu exactitate aceste date. Clădirea a fost construită în 1869, după un proiect realizat de arhitectul Dimitrie Berindey.

Dintr-o fotografie făcută la începutul secolului al XX-lea se observă aspectul original al capelei, fără pictură exterioară. Clădirea pe două niveluri este alcătuită din criptă şi capelă. Situată sub nivelul solului, cripta are interiorul boltit. Acolo sunt depuse rămăşitele unor membri ai familiei.

Accesul în capelă se face prin două rampe semicirculare, simetric proporţionate, care se îmbină într-un “foişor”. În interior, prezintă caracteristicile bisericilor cu abside laterale şi o absidă a altarului semicirculară. Cupola cu ferestre înguste şi alungite se sprijină pe un tambur înalt. Interiorul era acoperit în întregime cu pictură. Altarul este separat printr-o catapeteasmă din lemn sculptat, icoanele au fost însă luate şi păstrate în siguranţă.

NAŢIONALIZAREA

Oglinzile, mobilierul, tablourile, au dispărut, biblioteca impresionantă a scriitorului a fost dusă, la insistenţa lui Victor Eftimiu, la Biblioteca Academiei Române, iar clădirea a devenit în 1949, pentru scurt timp, sediu GAS Bălteni, fiind transformată ulterior în spital de medicină generală, apoi spital de pediatrie pentru copii orfani cu dizabilităţi. Dupa 1990 s-a înfiinţat Fundaţia “Ion Ghica”, care dorea reabilitarea clădirii şi a capelei, dar aceste planuri nu s-au materializat. După 2004, proprietatea de 13 ha a trezit interesul oamenilor de afaceri, când atât Emeric Bartha, cât şi Fathi Taher au încercat să o concesioneze. În decembrie 2009, administraţia locală a retrocedat proprietatea moştenitorilor de drept. “Bătrâniceasca reşedinţă Ghica de la Ghergani este astăzi o ruină, puţine mai amintesc de strălucirea de altădată.”

CONSOLIDAREA CAPELEI

Aceasta este într-o stare avansată de degradare. Cutremurele din 1940 şi 1977 au afectat atât structura cât şi elementele decorative. În partea superioară există forfecări şi dislocări, în zonele de descărcare ale arcelor au apărut rupturi locale, iar pictura interioară a fost grav afectată. Capela necesita urgenţe lucrări de consolidare şi restaurare.

***

Opera lui Ion Ghica (1816—1897) este muzeul Carnavalet al nostru organizat de un bun artist. Este de altfel foarte adevărat că epoca 1821—1848 a fost de un mare pitoresc prin repezile prefaceri şi întrepătrunderea de elemente contrarii şi străinii înşişi au rămas impresionaţi. Trebuie să ne gândim că ,, Kogălniceanu, omul saloanelor berlineze, debutase pe scena vieţii cu antereu. Deceniile sunt însemnate în biografia acestor oameni cu mereu altă coloare violentă. Colecţia lui Ghica este distribuită pe săli şi epoci, formând serii pe generaţii.

Într-un loc dăm de Radovanca, vrăjitoare, locuind în ruinile palatului Dudeştilor; după ea vine Călina, fata ei, nevasta lui Soare potcovaru tiganul întâi, apoi a lui Stoian, zavergiu cu “tărăbuluş la cap şi cu iatagan la brâu”; în sfârşit, urmează nepotul Radovencei, bonjurist de la Paris umblând “când răsturnat în droşcă sau în cărâţă, când călare pe cai de soi, când măind armasarii din faeton”. E o înscenare muzeală savantă, plină de umor, în prezentări dioramatice, întrunind toate elementele pătrunderii modului de existenţă al individului. Aci vedem pe fiul sucitului Mavrogheni-vodă mergând în caleaşcă cu ţiitoarele sale din Tătăraşi şi Taiebarba, în chip de harem, îmbrăcat anacronic cu giubea de pambriu portocalie îmblănită cu ras, ciacşiri roşii, mesi şi papuci galbeni; colo, luxoasa casă a boierului Romaniţ Ghica are o extraordinară memorie vizuală: macaturi şi perdele de mătăserie groasă de Damasc şi de Alep, scaune de abanos, încrustate cu sidef, îmbrăcate în piele de Cordova, policandre de Veneţia; tinerii în straie orientale joacă vals şi ecossaise; de pe un pat familia domnului priveşte hieratică: “în sala de bal, vodă, îmbrăcat cu giubea albă, hanger de brilianturi la brâu, şedea în mijlocul sofalei între ferestre, rezemat pe perne, cu gugiumanul de samur, cu fundă albă cam pe frunte şi cu mâinile încleştate la ceafă. Pe marginea patului, la dreapta şi la stânga, şedeau cele şase beizadele sir”. În sălile epocii Cuza, apare tânărul prefect de formaţie pasoptistă cu tot alaiul lui oficial (droşca trasă de patru cai negri, surugiu cu poturi şi tusluci, cu panglici tricolore la pălărie, patru dorobanţi călări, altă sala reconstituie o reuniune la o damă de modă provinciala. Mai departe, elegante romane în epoca domnitorului Carol I ies la şosea: Caleaşcă de Viena cu cai ungureşti, cu vizitiu cu cocardă, cu şireturi de fir la pălărie şi la cusături este supremul fericirii eleganţelor.

Este nobil şi de bun ton ca o dama să se învârtească pe şosea cel puţin de două ori, de la havuz până la rondul cel mare, răsturnată pe un fund de mătase albastră, vânătă sau galbenă; apoi să se coboare ca să-şi târască niţel coada rochii prin praf, înconjurată de trei-patru elegante, urmată pas cu pas de mândrul lacheu care-i duce manteluţa de cinci dramuri pe braţe.”

Ion Ghica are pe deasupra un dar de narator incomparabil, o imaginaţie arabă. Cu puncte de plecare documentare, amintiri, studii economice, sociale, prozatorul trece dinn mijlocul celui mai arid memoriu la anecdotă, câteodată dramatizând, jucând toate rolurile. Când inventează, Ghica pare sărac, dimpotrivă, evocarea dă impresia lucrului imaginat. De neuitat sunt boierul Furtuna, prezident de Divan, care azvârle cu fesul după impricinaţi, dascălul Chiosea bătând pe copii cu imineul scos din picior şi cântând un “pa-vu-ga-di” sonor “care-i ieşea pe nas cale de o poştă”, Barzof, cel care îţi scuza neomeniile oficiale cu “Ia ne vinovat… slujba!”, Manea Nebunul cântând “Fi vrelzon! fivrelzon!” (vive le son!). O pagină vrednică de un mare comediograf este convorbirea lui St. Marc de Girardin cu locotenentul român de la Izlaz.

“Secolul lui Ion Ghica”

Nicolae Manolescu scria într-un editorial din ”România literară” din anul 2001: ”Scrisorile către V. Alecsandri au fost citite cu delicii de multe generaţii şi se citesc încă. Spiritul prozei romantice era pe de-a-ntregul ilustrat la noi, de specia epistolară. Ghica n-a fost, în sens propriu, un autor de ficţiuni literare, deşi, în câteva scrisori, el cedează pornirii de a fabula, inventând situaţii, personaje şi tot felul de subiecte pe care le prezintă drept istorice, urmând parcă, după patru decenii, recomandarea lui Kogălniceanu din Introducţia la Dacia literară. Naraţiunea istorică era la modă în întreg romantismul Biedermeier, dovadă romanele lui Alexandre Dumas ori piesele de teatru ale lui Victor Hugo în Franţa, celebrii congeneri, cu doar un deceniu şi jumătate mai vârstnici decât Ion Ghica (ambii, născuţi în 1802). Raportul dintre document istoric şi invenţie epică ori caracterologică este demn de luat în seamă în opera lui Ghica. El ne va dezvălui un lucru puţin remarcat.

(…) şi, totuşi, bănuiala mea este că, Ghica a făcut mai mult decât să conserve, în memorabile imagini, aspecte din viaţa cotidiană bucureşteană ori muntenească din secolul XIX. El avea, după toate indiciile, o viziune personală asupra acestor lucruri. Şi-a scris epistolele relativ târziu, la finele deceniului opt şi la începutul celui de al noulea, când mai erau puţini martori ai evenimentelor şi ai oamenilor înfăţişaţi de el. (…) Ghica nu ne-a lăsat romane, dar ne-a lăsat un secol XIX care-i poartă pecetea inefasabilă. Secolul XIX românesc este secolul lui Ion Ghica.

O carte de popularizare ştiinţifică

În 1884 apărea la Bucureşti, la Tipografia Academiei Române, lucrarea ”Pământul şi omul” semnată de Ion Ghica. În introducerea acelei cărţi, Ion Ghica scria: “Nu m-am suit cu presumpţiunea  până a-mi închipui că vă pot da o lectură de filozofie a naturei, dar am cutezat a crede că slaba mea pană ar pute să rădice un mic colţ, al vălului care desparte pe profani de lumea sciinţifică.”

“…frumoasă a fost tinereţea oamenilor generaţiunii din care am făcut parte, generaţie care a trăit cu mintea aţintită la fapte mari şi patriotice, plină de speranţe, de credinţă în Dumnezeu şi în viitorul României; hrănită cu aspiraţiuni înalte, din care multe, graţie împrejurărilor şi stăruinţele oamenilor de bine, am putut a le realiza una după alta; izbînde care au lăsat bătraneţelor noastre suveniruri plăcute şi-au deschis generaţiilor celor tinere un câmp întins şi luminos de speranţe şi mai măreţe şi mai glorioase; generaţie care a urmat de aproape după deşteptarea românismului din letargia în care îl aprindase grecismul fanariot”.

Această generaţie ni se arată în scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri.

Tudor Vladimirescu (“Din timpul zaverei”, sept. 1880) este evocat pe fundalul revoluţiei de la 1821, procedeul fiind asemănător şi în scrisoarea despre Nicolae Bălcescu (Revoluţie de la 1848). Propunându-şi să povestească “ceva din vremea zăverii”, Ion Ghica avertiza în continuare: “să nu te aştepţi însă la o istorie sau la o biografie a acestor oameni (Grigore Ghica, Ioniţă Sturza Vodă şi Tudor Vladimirescu), de voi pomeni uneori de dânşii , ca unii care au jucat un rol mare în destinele României, o voi face-o numai în mod incidental.”

Deşi nu-şi propune o biografie a domnului Tudor Vladimirescu, Ghica realizează o evocare plină de miez, privind personalitatea lui Tudor Vladimirescu.

Vorbind despre constituirea Eteriei, cu amănunte privind jurământul de credinţă, scopul societăţii şi alte detalii, Ion Ghica prezintă pe Tudor Vladimirescu astfel:

“În Bucureşti şi la Iasi, mulţi din boieri şi din cei mai considerabili, făceau parte din Eterie, dar din toţi cel mai important era slugerul Tudor, de la Vladimireşti, din Gorj; om de arme, îndrăzneţ şi patiot , care dându-se dovezi de o mare vitejie, comandând pandurii în toate bătăliile contra turcilor de la anul 1806 până la 1812, dobândise grad de ofiţer în armata rusească şi fusese decorat cu Crucea Sf.Vladimir.”

Portretul fizic lipseşte. Portretul moral însă, este cu măiestrie conturat:

“Slugerul Tudor, vrăjmaş aprig al abuzurilor şi al prevaricaţiunilor, al ciocoilor şi al domnilor fanarioţi (…). El aducea în eterie pe toţi tovarăşii lui de arme cu cari făcuse războiul de şase ani în contra turcilor, aducea ceva mai mult aducea numele său şi influenţa de care se bucura printre pandurii Olteniei. Curajos şi animat de spiritul dreptăţii, formează o oaste de opt mii de panduri în fruntea căreia se îndreaptă spre Bucureşti.” În paralel cu portretul lui Tudor Vladimirescu, este prezentat şi Ipsilante. Ambii pornesc cu armatele spre Bucureşti. Zvonurile îngrozesc pe boieri astfel că Ion Ghica notează:

“Nici Ipsilante nu venea cu muscalii, nici Tudor nu avea gând să taie pe boieri; adevărul este că unul cugeta să-şi dezrobească ţara de musulmani şi celălalt vroia să scape de fanarioţi şi de ciocoi ; şi unul şi altul credeau în ajutorul şi protecţiunea Rusiei. Imprejurările politice din afară pe de o parte, necapacitatea şi îngâmfarea lui Ipsilante, pe de altă parte au făcut ca lucrările să ia un alt drum şi aceşti doi căpitani să devie vrăjmaşi de moarte”.

Intenţiile şi acţiunile deosebit de curajoase ale lui Tudor Vladimirescu sunt însă distorsionate de haosul ce domneşte peste tot: “căci pandurii lui aveau dinaintea lor exemplele desfrânate ale zavergiilor.”

Deşi animat de sentimente patriotice, spirit de dreptate şi curaj, T. Vladimirescu se va lovi de atitudinea îngustă a celorlalţi care contribuie la erodarea unei societăţi şi aşa în pragul prăbuşirii; “Decepţiunea lui Tudor era mare; în loc de a-şi vedea ţara liberă de fanarioţi şi de ciocoi, o vedea pradă a tâlharilor şi jafurile zavergiilor.”

La toate acestea se adaugă şi uneltirile lui Ipsilante şi Tudor Vladimirescu se trezeşte singur în faţa armatei turceşti. Trădarea căpitanilor panduri a fost un fapt decisiv, care a dus la sfârşitul tragic al lui Tudor Vladimirescu. În legătură cu sfârşitul lui Tudor Vladimirescu, relatările istorice şi chiar mărturiile contemporanilor, au pus în circulaţie verisuni diferite. Pentru a sublinia mârşăvia şefilor eterişti, Ion Ghica arată că Vladimirescu a fost scos din tabăra lui şi dus la Târgovişte printr-un şiretlic.

“În câteva minute i se hotărăşte osînda şi e luat de doi tâlhari care-l duc la iazul morii de lângă grădina lui Giardoglu din Târgovişte. Acolo a fost asasinat mişeleste eroul revoluţiei române de la 1821.”

Cu admiraţie sunt evocate şi alte personalităţi ale istoriei şi culturii noastre, care au luminat cu mintea, faptele şi operele lor, întreg secolul al XIX-lea, pregătind cultura şi istoria secolului al XX-lea.

Evocarea acestora se face cu participarea afectivă într-o notă de sobrietate şi ponderaţie, în contururi revelatoare ale personalităţii umane, caracterizată prin modestie, demnitate, onestitate.

“În apele neîncătuşate ale amintirii, el găseşte chipuri de oameni şi întâmplări, tezaurul unei experienţe nesecate, trăite de un om luminat şi bine dispus, care, chiar dacă se opreşte din când în când pentru a trage o învăşătură, nu devine niciodată un moralist pedant, ţinând predici umanităţii.” (T.Vianu “Arta prozatorilor români”)

Prin “Istoria lui Alecu” şi “Convorbiri economice”, Ion Ghica îşi exersează pana în evocarea unor tablouri de epocă şi în construirea de tipuri umane. Astfel, în întâia încercare        literară, fragmentul de roman “Istoria lui Alecu” se urmăreşte ascensiunea socială a tânărului Alecu Şoricescu, după modelul din romanul  “Jerome Paturot al la recherche d’une position sociale” de Louis Reybaud (Paris, 1843). Tânărul Alecu, cu vederi democratice, încearcă la început să facă o carieră onestă. Renunţă însă treptat la principiile din tinereţe, ajunge ispravnic şi ştie să tragă foloase din funcţia sa. Decăderea morală a personajului este o consecinţă firească a unei lumi viciate în însăşi structura sa.

În “Convorbiri economice”, lucrare cu intenţii de popularizare a unor comentarii politice şi economice, întâlnim multe pagini literare care nu întotdeauna sunt legate organic şi servesc expunerea teoretică. Alături de tablouri evocatoare, apar tipuri umane prin intermediul cărora se dezvăluie politicianismul, demagogia, venalitatea din viaţa publică. Amintim “şedinţele permanente” din Cişmigiu unde se adună “câteva căzături, calemgii, zapcii, logofeţi, condicari şi sameşi halea şi paia cu pensii, paraponisiţi, prigorisiţi şi otcupcii cu câţiva tineri gheţeftari şi coţcari, ale căror discuţii sunt exclusiv politice, consacrate “patriei patrioţilor şi patriotismului.”

Aceştia constituie categoria oamenilor de nimic, pretenţioşi dar ignoranţi, neînsemnaţi dar fanfaroni şi inactivi. Prin crearea portretului Radovancei, a tipului preţioaselor ridicole (madam Economescu) a tinerilor Oftescu Paraponisescu. D-l. Zamfir Toroipan, etc, Ion Ghica îşi exersează talentul evocator şi realizează tipologii umane: “Ghica reconstituie totul, arhitectură, mobilier, costumaţie, gesturi, fără a da impresia îngrădirii erudite căci el nu este arheolog, ci un om cu extraordinară memorie vizuală. Suntem în saloanele destinate epocii regulamentare”.

“Încercările de caricatură, după V.Alecsandri, cu nume tipice: tânărul Oftescu, Paraconisescu, Tache Şuică, Zamfir Toroipan, locotenentul Spadon, Zinca Limbuţeasca nu sunt cele mai fericite.”

Adevărata măsură a talentului său o vor da “Scrisorile către V. Alecsandri”, capodoperă a prozei noastre memorialistice, remarcabilă prin arta narativă şi realizarea de tipologii umane.

Am arătat că lumea “Scrisorilor către Vasile Alecsandri” se constituie într-un ansamblu unitar de tablouri, o frescă a unei întinse epoci frământate, în care suportul este constituit din evenimente veridice, fapte de viaţă la care autorul a participat (în parte) şi care se intercondiţionează cu elementul uman. Căci orice eveniment (fapt de viaţă, cultură, politic, prezentat) fuzionează într-o complementaritate desăvârşită (cu rare excepţii) cu elementul uman, care generează impresiile memorialistului. Mergând mai departe am putea afirma că, pe fluxul amintirilor, elementul care incită imaginaţia (aducerea-aminte) este omul, elementul viu, deoarece prin atitudine, comportament, participare la eveniment rămâne mai lesne în amintire şi abia, apoi, prin intermediul său se amplifică reprezentările despre o scenă care compune un eveniment. Evenimentul ca parte a ansamblului se alătură altor evenimente şi din fragmente de aduceri-aminte pe fluxul memoriei se recompune o lume specifică, cu farmecul ei. Trecutul reînvie cu o uimitoare prospeţime, veridic şi înconjurat, totodată de o aură de fabulos. Senzaţia de viaţă care pulsează în aceste amintiri, provine din naturaleţea cuceritoare a personajelor şi din plasticitatea tabloului de epocă. 0 constatare este aceea că, dacă ar fi să asemănăm aceste scrieri cu o operă plastică, întâlnim o dispunere reuşită a planurilor: în plan secund o epocă frământată, plină de culoare din care apar în prim plan, în contururi precise, uneori mai pregnante, alteori mai subţiri, de filigran, oamenii acelei epoci. Siluetele de filigran sunt tot atât de reuşite ca şi cele trase în linii accentuate.

În paginile scrisorilor se perindă o lume variată, pestriţă, chipuri comune dar şi personalităţi celebre. Ceea ce îl detaşează pe Ion Ghica de predecesori, dar şi de contemporani, este capacitatea de a construi – prin intermediul scrisorilor – într-un echilibru fericit de ordin estetic, o lume specifică, reprezentată de tipuri umane specifice.

“Niciodată, procedând astfel, nu este vorba de ceva ca “portretele morale” ale lui Nicolae Filimon. Căci, mai apropiat de Negruzzi, Ion Ghica nu doreşte nici el să-şi analizeze oamenii, ci să-i prezinte în carne şi oase cu fizionomiile, costumele, ticurile, vorbele şi întâmplările lor mai cu seamă hazlii, gata să părăsească paginile memoriilor pentru a trece în schiţele şi nuvelele generaţiilor următoare sau chiar pentru a se sui pe scenele teatrelor. Câteva din firele realismului de mai târziu, cu aplecarea lui spre caracterizarea pitorească şi umoristică, se trag din paginile pe care Ion Ghica le adresa amicului său, V. Alecsandri.

Prin intermediul elementului uman, tablourile capătă viaţă, culoare, conturi dinamice şi sunt ferite de a fi simple impresii decorative, statice.

Căci prin tip uman “se înţelege un ansamblu de trăsături generale şi definitorii (psihologice, de comportament, fizionomice [.a.) ale unei categorii umane (mai cu seamă sociale) pe care o sugerează un personaj. Astfel, se vorbeşte despre mai multe tipuri umane, fiecare categorie permiţând subdiviziuni, prin determinări particularizatoare privind pături sociale mai restrânse, de ordin istoric, naţional etc.) (T.Vianu)”. “Fireşte că însuşirile generale ale unei categorii umane nu sunt integral şi în acelaşi mod întruchipate în personajele care o sugerează. Pornind de la aceste consideraţii de ordin estetic descifrăm cu interes în cadrul “Scrisorilor către V. Alecsandri”, o lume expresiv redată şi structurată în următoarele categorii sau tipologii umane:

1. tipul avarului (Banul Tudorache Văcărescu)

2. tipul cămătarului (Băltăreţu)

3. tipul funcţionarului necinstit şi prevaricator (Alecu Gheorghicescu, Logoftăul Fănică, Bîrzof)

4. tipul parazitului  stupid (Bărbugică, Zgăbercea, prinţipul Zamfir)

5. tipul domnitorului tiran şi corupt (Mavrogheni, Caragea)

6. preţioasele ridicole

7. tipul domnitorului  pământean cu dragoste de ţară (Grigore Ghica)

8. tipul aventurier (Le Gamin) – căpitanul Laurent, Teodors

9. tipul entuziastului, învăţat şi cinstit (Teodor Diamant)

10.dascălul emancipator (Chiosea)

11. personalitatea istorică, culturală, caracterizată prin demnitate, modestie, onestitate (Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Iancu Văcărescu, Grigore Alecsandrescu, N.Filimon, Anton Pann etc.)

În structurarea şi redarea acestei lumi variate, Ion Ghica procedează selectiv, operaţie delicată şi importantă.

Modelele şi le găseşte în fapte trăite sau auzite pe care le alege cu grijă pentru a fi sugestive şi semnificative, urmează o altă etapă, aceea a  caracterizării moravurilor şi abia după asta trece la realizarea literară a tipurilor umane (după ce a calificat grupul, categoria socială căreia îi aparţine”

“Chiar aparenţa exterioară a unui om – precizează el în “Schiţe politice” – ne arată mai totdeauna grupul căruia aparţine. Rezultatul acestui demers poate fi urmărit analizând fiecare tip uman în parte.

Acum, in anul 2012, capela este în plin proces de restaurare, exteriorul fiind aproape în totalitate restaurat, lucrările decurgând mai greu la cupolele din cupru si în interiorul mormântului marelui scriitor. Şi, pentru ca voi toţi să observaţi cum decurg lucrarile, vă ofer şi câteva imagini realizate în timpul vizitării acestui monument.

CLICK AICI PENTRU IMAGINI

About Constantin Niculae

Constantin Niculae, adică cniculae.ro. Vă scriu pe blog din 2006, chiar dacă blogul a fost public sub diferite nume. Din 2010 m-am mutat pe cniculae.ro si de atunci va tot bat la cap cu articole despre diferite lucruri si abordez o gama larga de subiecte.

Leave a Reply