Home / Eveniment / Dragobetele…
Traditional Romanesc - Ghidul celor ce simt romaneste

Dragobetele…

În mitologia românescă, Dragobetele este o divinitate asemănătoare lui Eros şi Cupidon,  iar mai nou şi Sfântului Valentin. Dragobete este fiul Dochiei şi era un bărbat frumos şi iubăreţ. Dragobetele era un zeu care la începutul primăverii oficia nunta în cer a tuturor animalelor. Dragobetele era însă şi un zeu al tinereţii şi al bunei dispoziţii. În această zi erau organizate numeroase petreceri, care constituiau prilejuri potrivite pentru începerea unei căsnicii.

Tot potrivit tradiţiei, Dragobetele era o fiinţă cu o parte  omenească şi o parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi. Dragobetele este şi protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet.

Sursa Foto: hunedoreanul.info

Dragobetele mai este cunoscut şi sub denumirea de Dragmoir şi era un cioban care o însoţea pe Baba Dochia în călătoriile sale prin munţi. Dragomir este o figură pozitivă, un simbol al primăverii, iar de ziua sa se sărbătoreşte înnoirea vremii şi pregătirea pentru un nou anotimp, primăvara. În folclor, mai există şi mitul conform căruia, Fecioara Maria l-a transformat pe Dragobete într-o plantă, Năvalnic, o specie de ferigă. Din cauza firii sale “năvalnice”, Dragobetele a încercat să îi încurce cărările Maicii Domnului, care l-a pedepsit, transformându-l astfel în plantă.

Dragobetele mai este şi protectorul păsărilor şi un simbol al fertilităţii, fecundităţii şi renaşterii naturii, iar sărbătoarea Dragobetelui reprezenta revigorarea naturii şi a vegetaţiei, a vieţii şi a iubirii. Dragobetele mai este cunoscut şi sub alte nume: “Cap de primăvară”, “Cap de vară”, “Sânt Ion de primăvară”, “logodnicul păsărilor’, “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”.

Dragobetele era considerat şi o personificare magică a iubirii şi îi inspiră pe îndrăgostiţi, care îşi făceau declaraţii speciale. Aceste declaraţii trebuiau făcute numai persoanei iubite, pe un anumit ton, asemănător adierii vântului de primăvară. Din declaraţii nu trebuiau să lipsească cuvinte precum “aproape”, “dor”, “dragoste”, “drag”, “dulce”, “farmec”, “fior”, “inimă”,”iubire”, “înger” “lin”, “lumină”, “rugăciune” şi prenumele fiinţei iubite.

Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, ţineau sau făceau Dragobetele. Potrivit tradiţiei Dragobetele era “o zi frumoasă pentru baieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere.” Dimineaţa devreme, tineretul se îmbracă în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă, se ieşea afară din sat, baieţii adunând lemne pentru foc iar fetele culegând flori de primăvară, flori folosite apoi în descântecele de dragoste. Prin unele locuri, există obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grijă, avea proprietăţi magice, spunându-se că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se folosea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie. În jurul focurilor aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute însă, cel mai adesea, se spuneau glume. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României aceasta goană fiind numită “zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmarea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcaul era iute de picior şi fetei îi placea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna celor doi, cel puţin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefatând logodnele adevărate. Dacă nu se făcea Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor putea îndragosti în anul care urma; în plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiţi. Femeile mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. Îndeobşte, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu şi pentru cele mari. Dragobetele era închipuit ca un flăcau voinic, puternic, frumos şi tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri; unele fete şi femei doreau chiar să fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind “nevoite” să se lase iubite de Dragobete. Chiar dacă mai “pedepsea” femeile, se consideră că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc. Originea acestei sărbători este în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor. Nu întâmplător, pasărea era considerată una din cele mai vechi divinităţi ale naturii şi dragostei. Ei bine, românii numeau sărbătoarea Dragobetele şi Logodnicul Păsărilor, spunând că acum acestea se împerechează şi îşi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat şi de către oameni. Motivaţiile preluării erau profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc “pasăre” însemnând chiar “mesaj al cerului”. Să ne aducem mai des aminte de păsări, animale şi flori şi vom face din zilele noastre sărbători ale dragostei! Cu atât mai mult cu cât una din funcţiile esenţiale ale sărbătorilor tradiţionale era aceea a repunerii în acord a omului, a comunităţilor, cu Dumnezeu, cu Universul.

About Constantin Niculae

Constantin Niculae, adică cniculae.ro. Vă scriu pe blog din 2006, chiar dacă blogul a fost public sub diferite nume. Din 2010 m-am mutat pe cniculae.ro si de atunci va tot bat la cap cu articole despre diferite lucruri si abordez o gama larga de subiecte.

Leave a Reply